Munca Patriotică. Radiografia unui ideal falsificat

Munca Patriotica. Radiografia unui ideal falsificat. Valeriu ANTONOVICI, Editura Școala Ardeleană/Eikon, Cluj, 2015, 978-606-8699-24-0

Cartea Munca Patriotică. Radiografia unui ideal falsificat nu este o „judecată" a comunismului şi nici o intenţie de a critica sau justifica trecutul sau prezentul. Citind această carte nu veţi rămâne ancoraţi în trecut sau în problemele din prezent, în teorie sau în exemple cotidiene - în schimb, veţi putea înţelege ce a însemnat viaţa cotidiană în comunism, care este diferenţa dintre memorie şi istorie, dintre discursul oficial, documentele de arhivă şi memoriile participanţilor direcţi la anumite evenimente, veţi înţelege cum şi de ce trebuie făcute astfel de studii după mai bine de două decenii de la căderea acelui regim.

Încerc să răspund la două întrebări:

(1) Ce a însemnat munca patriotică pentru cei care au trăit în comunism

şi

(2) Care mai sunt efectele ei astăzi?

Chiar dacă folosesc ca izvoare texte teoretice despre comunism, texte ideologice şi de propagandă, texte juridice, istorice şi jurnalistice, memorii şi „vehicule ale memoriei", acest studiu nu este unul ideologic, istoric, politic, juridic şi nu este nici măcar o monografie, ci o analiză antropologică a unui fenomen care a însoţit toată perioada de construire a socialismului în România. Munca patriotică a făcut parte din viaţa fiecărui om. Pornind de la acest fenomen trec prin ultimii douăzeci de ani de comunism şi încerc să fac înţelegerea sistemului comunist mai accesibilă. Munca patriotică a fost un experiment social. Această nouă religie politică (comunismul) a glorificat munca fizică şi mai cu seamă cea necalificată. A existat dorinţa de a pune segmentele de tineri intelectuali la muncă. Aceste munci, de cele mai multe ori, nu erau justificate doar economic, ci dublate ideologic. Se punea mare accent pe rolul educativ al muncii fi zice - educaţia prin muncă şi pentru muncă - scopul final fiind militarizarea (în sensul de ordine şi ascultarea ordinelor) şi crearea „omului nou". Nu doar comunismul a avut ca scop central crearea omului nou. Dacă este să vorbim cronologic, mai întâi au apărut câmpurile de concentrare naţional-socialiste şi apoi cele staliniste - acestea erau create cu scopul de a cultiva conştiinţa de clasă prin munca de jos. Una dintre concluziile acestui studiu este faptul că regimul comunist din România şi-a atins scopul: acea formă de sclavie a fost internalizată şi acceptată de o bună parte dintre cei care au trăit în acea perioadă.
În funcţie de mai multe criterii (vârstă, educaţie, parcursul subiecţilor intervievaţi în postsocialism) veţi regăsi o gamă largă de categorii de răspunsuri la întrebările puse: unii vor spune că munca patriotică a fost un lucru bun, alţii vor spune că a fost o formă de înjosire; unii vor spune că sunt mândri de ce s-a realizat cu această formă de implicare, alţii - nu - însă ce trebuie de observat este faptul că toate aceste categorii îşi justifică/construiesc imaginarul identitar pornind de la acele practici.
Nu neg, în lucrare, faptul că „s-a construit mult", dar oare (moral vorbind) s-ar fi construit la fel dacă acea muncă nu era forţată? Ar fi arătat acele „obiective faraonice" la fel? A meritat costul aceste construcţii?
Munca patriotică a fost o pârghie de implicare a societăţii în viaţa de partid, dar şi o pârghie de control social a fiecărui om - mulţi subiecţi intervievaţi recunoşteau că aceste munci îi ţineau departe de alte forme de asociere şi activităţi, erau supravegheaţi în permanenţă. De altfel, unul dintre scopurile creării „omului nou" nu era doar distrugerea vechilor valori (prin uitare sau neglĳare), ci şi distrugerea societăţii civile, practic „stârpirea" ei din muguri. Acest tip de muncă nu a construit şi modelat doar identităţi şi caractere particulare, ci şi întreaga identitate naţională - mai ales în perioada studiată - 1970-1989.
Lucrarea nu face lumină doar asupra evenimentelor de acum douăzeci - patruzeci de ani, ci şi asupra prezentului. Îmi exprim speranţa că acest studiu va aduce o imagine mai clară asupra perioadei comuniste şi asupra a ceea ce s-a întâmplat după data de 22 decembrie 1989.
În paginile de mai jos voi arăta că „omul nou" încă bântuie societatea de astăzi! […]
Comunismul naţionalist românesc.
Autolegitimarea internă şi recunoaşterea internaţională
Legitimarea PCR nu a fost posibilă în România prin mişcările revoluţionare sau de luptă masivă anti-fascistă, aşa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică şi China, unde, de exemplu, liderii revoluţionari aveau o credibilitate şi o legitimitate susţinută de populaţie. Preluarea puterii de către comunişti a fost posibilă la noi cu ajutorul sovieticilor şi a Armatei Roşii. Dobândirea legitimităţii de către regimul comunist a parcurs două etape: în prima etapă este vorba de lărgirea bazei sociale care susţinea regimul prin acţiuni şi transformări interne, legitimarea internă a marxism-leninismului; iar în cea de-a doua s-au produs unele schimbări şi accentuări ale anumitor valori care să corespundă obiectivelor politico-ideologice.
Astfel, comuniştii români au operat schimbări masive în societate prin lichidarea proprietăţii, transferul populaţiei etc., pentru ca apoi să înlocuiască radical sistemul de valori. Nici în perioada interbelică, dar şi nici după aceea, comuniştii nu s-au bucurat de încredere din partea populaţiei. Comuniştii ignorau interesul naţional, promovând în schimb strategia Uniunii Sovietice. Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii, iar până înainte de 23 august 1944 nu a depăşit niciodată o mie de membri, astfel legitimitatea Partidului Comunist Român fiind una foarte slabă şi impusă din afară. Începând cu 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a distanţat de Moscova prin câteva acţiuni concrete: a început reinterpretarea istoriei partidului prin accentuarea luptei dintre comuniştii „de acasă" şi cei „moscoviţi" care au fost acuzaţi de abuzurile din perioada stalinistă; a iniţiat derusificarea şi relaxarea politicii externe şi, nu în ultimul rând, a publicat Declaraţia din aprilie 1964, prin care P.M.R. îşi exprima nemulţumirile în legătură cu încălcarea de către Hruşciov a statutului autonom al României în cadrul C.A.E.R. Evident că prin acuzarea câtorva „moscoviţi" grupul lui Gheorghiu-Dej, din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu, încerca o desatelizare a României şi nu o destalinizare. Pentru a se legitima, liderii comunişti au recurs la ideologia naţionalistă. În 1963 distanţarea de URSS devine din ce în ce mai vizibilă odată cu debutul polemicii sovieto-chineze, iar comuniştii români nu doar că şi-au consolidat poziţiile pe plan internaţional, ci şi pe cel intern. Acţiunile politice „naţionale" din cadrul celui de-al doilea val vin în sprĳinul cadrului teoretic luat în discuţie. Acestea sunt: (1) punctul de glorie a lui Nicolae Ceauşescu, şi anume, „Scena balconului", când liderul comunist s-a opus invaziei Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Ceauşescu i-a acuzat pe sovietici de intervenţie în afacerile interne ale statelor care erau membre ale Pactului de la Varşovia. Sfidând hegemonia sovieticilor, acesta şi-a construit o imagine internaţională pe care a exploatat-o fără încetare; (2) venirea la Bucureşti a lui Richard Nixon, în august 1969, a contribuit la crearea imaginii şi legitimării lui Nicolae Ceauşescu atât pe plan extern, cât şi intern.
Un alt pas spre naţional-comunismul practicat de PCR a fost rescrierea istoriei naţionale. În 1947 au apărut două lucrări ale istoricului Mihail Roller: broşura Probleme de istorie şi volumul Istoria României. Acţiunile politice continuă cu restructurarea învăţământului superior din România, de la interzicerea unor cărţi şi autori până la desfiinţarea sau comasarea facultăţilor cu profil umanist. Astfel, nu doar că nu se mai studia istoria vechiului regim, ci erau pregătiţi şi noii profesori de istorie. Aplicarea marxismului în gândirea istorică şi analiza trecutului devine sarcina de căpătâi a culturnicilor. Istoriografiei i se atribuie rolul de agent al revoluţiei culturale, iar rescrierea noii istorii se face de comun acord cu „oamenii progresişti din Uniunea Sovietică". Spre anii ´70 puterea politică îşi subordonează integral istoria care este investită cu rolul de a crea miturile de legitimare a puterii politice şi mai cu seamă a soţilor Ceauşescu.
La crearea acestei identităţi naţionale nu au participat doar istoricii, ci şi alte categorii sociale din diverse domenii precum cultură şi artă, sport, industrie, presă etc. Marile linii ale istoriografi ei erau „trăsăturile de continuitate" şi „lupta pentru independenţă". Tezele din iulie 1971 şi cuvântarea lui Ceauşescu la Plenara CC al PCR din noiembrie duc la situaţia ca istoriografi a să fi e complet integrată frontului ideologic. În 1974, la Congresul al XI-lea, în Programul PCR este inclus un capitol de istorie. În anii optzeci, istoria este supusă exigenţelor unei sfinte treimi axiologice: unitate, continuitate, independenţă. În 1980 s-au sărbătorit 2050 de ani de la independenţa obţinută de Burebista.
Din acest moment, amestecul slav dispare şi se pune accentul pe unitatea etnică, puritatea rasială şi lingvistică. Apoi, istoria PCR a fost integrată în istoria naţională şi s-a realizat alinierea imaginii lui Ceauşescu miturilor voievodale. În acelaşi timp, lovitura de stat din 23 august 1944 a fost proclamată drept revoluţie naţională anti-fascistă şi anti-imperială.[…]
România a cunoscut în perioada de dictatură comunistă, ca şi alte ţări socialiste, un anumit tip de implicare socială a cetăţenilor, numită de autorităţi „muncă patriotică". De fapt, era vorba despre un tip de muncă obligatorie forţată şi neplătită care îşi are rădăcinile în ceea ce Lenin numea în 1919 Subotnic, munca pe gratis în folosul statului în zilele de sâmbătă.
El vorbea despre muncitorii de la linia ferată Moscova-Kazan care au decis, în acel an, să lucreze „şase ore pe săptămână pentru Patrie". Uniunea Sovietică a recurs la astfel de activităţi voluntare din cauza situaţiei economice precare în care se afla datorită penuriei, o criză declanşată după terminarea Primului Război Mondial. Nu este mai puţin adevărat că, mobilizând masele, se urmărea legitimarea politică a comuniştilor proaspăt veniţi la putere şi de construcţia unei noi identităţi statale. În primele texte traduse din ruseşte, comuniştii români au preluat acest termen sub ceea ce s-a numit aproape două decenii „muncă voluntară". Astfel de munci erau făcute de muncitori, elevi şi studenţi, „cetăţeni cu un trecut nesănătos" sau deţinuţi de drept comun şi politici - acestora li se impuneau astfel de munci şi din perspectiva ideologică de „reeducare prin muncă şi pentru muncă". Aşa cum s-a întâmplat în URSS şi în RPR/RSR, munca voluntară a fost introdusă la început din motive economice, de reconstrucţie a ţării după război cu ajutorul unor brigăzi de muncă voluntare (amintesc aici doar câteva obiective realizate de aceste formaţiuni de muncă: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca sau Salva-Vişeu). Mai apoi, această muncă, a fost justificată ideologic prin nevoia naturală a omului de a munci, ca după douăzeci de ani accentul să cadă din ce în ce mai mult pe caracterul patriotic. Începând cu finalul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci, munca voluntară s-a transformat din ce în ce mai mult în muncă patriotică.
Mai întâi s-a numit munca voluntar-patriotică, treptat dispărând atributul de voluntară. În discursul public, aceasta era justificată prin caracterul ei patriotic, economic, educativ şi ideologic, continuându-se astfel construcţia socialismului şi a omului nou şi evidenţiindu-se, din ce în ce mai des, caracterul de construcţie identitară. Prin participarea populaţiei la astfel de activităţi, autorităţile încercau să creeze o nouă identitate, un nou trecut, prezent şi viitor; se dorea crearea unui cotidian cât mai apropiat de discursul oficial - munca patriotică a fost o piatră de temelie pentru consolidarea unui anumit tip de memorie, de ataşare a populaţiei pentru anumite valori, reguli, experienţe şi spaţii geografice (fizice şi simbolice).
În anii şaptezeci-optzeci, munca patriotică era omniprezentă atât în discursul oficial, cât şi în viaţa de zi cu zi a fiecărui cetăţean, neţinându-se cont de vârstă, sex sau educaţie - oamenilor „amintindu-li-se că sunt egali şi că trebuie să muncească pentru Patrie". După căderea comunismului, munca patriotică a dispărut din cotidian la fel de repede cum a şi apărut - peste noapte. A lăsat în urma ei însă ceva foarte important - omul nou […]