Galerie Media

http://www.lapunkt.ro/2016/08/08/interviu-valeriu-antonovici-munca-patriotica-un-ideal-ce-a-fost-si-ce-a-a-ajuns/

Dialog exclusiv Lapunkt între VALERIU ANTOVICI şi Cristian Pătrăşconiu. 

În preajma lunii august, lună în care generația anilor 60, 70, 80 fie se antrena pentru defilările de pe uriaşele stadioane prin fața Marelui Cârmaci, fie se pregătea să fie ”înrolată” la Munca Patriotică, Practica Agricolă sau la Muncile Volui-Musai, LaPunkt vă propune un dialog care gravitează în jurul cărţii ”Munca Patriotică: Radiografia Unui Ideal Falsificat”, apărută de curând la Editura Eikon/Școala Ardeleană.

 A existat o „vârstă de aur” a muncii patriotice? Indiferent în ce sens – la nivel teoretic şi / sau la nivel practic!

Evident că a existat o ”vârstă de aur” a Muncii Patriotice în Republica Socialistă România! Aceasta s-a întins pe tot parcursul comunismului Românesc. Dacă ne gândim că munca (meseria) este o ”brățară de aur”, atunci putem extrapola și spunem că toată populația României a avut două ”brățări de aur” sub forma unor cătușe bine strânse la ambele mâini, unii au avut chiar câte patru – două și la picioare. Părerea mea este că și acum se mai aude zumzetul ”brățărilor”, iar luciul ”aurului” încă îi mai orbește pe mulți dintre compatrioții noștri. Ca orice Epocă, și Epoca de Aur a apus, însă ”o fantomă” încă bântuie Marile Șantiere ale Patriei, Ogoarele și Câmpurile (până odinioară pline până la refuz cu bogățiile Patriei). Unii au văzut această fantomă la metrou, pe autostrada construită de Ceaușescu, printre blocurile din Pantelimon sau Dristor, alții vorbesc pe stradă cu ea și încă mai refuză să se implice în acțiuni voluntare de frica fantomei patriotice. Eu personal am auzit de foarte multe ori unul și același răspuns la întrebarea dacă mai fac muncă voluntară: ”lasă mamaie că am făcut suficientă Muncă Patriotică pe vremea noastră, să mai facă și cei tineri!”. Problema este că pe cei tineri nu i-a învățat nimeni ce înseamnă spirit civic, voluntariat și implicare civică în viața cetății. Revenind la întrebarea dvs., la nivel teoretic, regimul stătea foarte bine. La fel de bine stătea și la nivel practic, ideologic și legislativ. Problema este că interiorizarea acestei munci s-a produs în două sensuri: 1. odată sfârșit sistemul – nu s-a mai practicat această muncă, fapt ce ne dovedește că nimeni nu a crezut cu adevărat în ea și 2. există o mare nostalgie după acele munci prin faptul că foarte mulți încă se mai identifică cu acele obiective construite prin Muncă Patriotică. Reperele geografice – Șantierele Patriotice – sunt niște repere memoriale foarte bine definite în discursul identitar al fiecărui cetățean care a prestat astfel de munci. Ei se identifică prin acele munci, vestigii, clădiri, monumente și chiar limbaj. Așadar, ”o fantomă” încă-l bântuie pe ”Omul de tip NOU”!

 mp

Cum s-a născut această idee? De ce, din ce? Ca să susţină ce anume?

Așa cum Partidul Comunist Român (inițial Partidul Muncitoresc Român) a importat un model de ”Siberie Românească”[1] și de ”Canal”, la fel și Munca Patriotică a fost o idee de import, e adevărat că a fost puțin șlefuită de Ceaușescu în spiritul comunismului de tip naționalist, ci nu internaționalist. În 1919 Lenin numea acest tip de muncă neplătită (a se citi forțată) – Subotnic, muncă pe gratis în folosul statului în zilele de sâmbătă. El îi dădea drept exemplu pe câțiva muncitori de la linia ferată Moscova-Kazan care au decis, în acel an, să lucreze „șase ore pe săptămână pentru Patrie”. Uniunea Sovietică a recurs la astfel de activităţi voluntare din cauza situaţiei economice precare în care se afla din cauza penuriei după terminarea Primului Război Mondial. Și în România a fost justificată o astfel de ”implicare civică” imediat după cel de-ai Doilea Război Mondial. Evident că trebuiau reconstruite podurile, școlile sau spitalele. Însă Ceaușescu a dus această muncă fără plată până la extremă: a impus această muncă sub forma unui impozit. În plus, a făcut rost de forță de muncă gratis pentru a construi ceea ce trebuia să construiască Statul: școli, spitale, drumuri, poduri. Astfel, a diminuat de câteva zeci de ori subvențiile care veneau, în mod normal, de la centru către fiecare localitate în parte. Iar acest deficit era suplinit prin munca forțată a localnicilor, studenților, muncitorilor sau a armatei.


By Simona PREDA on July 17, 2015 - interviu apărut în http://literaturadeazi.com/content/munca-patriotic%C4%83-%E2%80%93-un-ideal-falsificat


- dialog între Simona Preda şi Valeriu Antonovici -
De la individ la mase, pe tot parcursul regimului comunist, toţi am fost înregimentaţi în contextul acestui fenomen! Ce presupunea toată această mobilizare - munca patriotică - şi care era miza sa ne va povesti Valeriu Antonovici, Doctor în Ştiinţe Politice, cadru didactic asociat la SNSPA, realizator de documentare referitoare la istoria recentă a României, şi autor al unui număr impresionant de articole despre memoria comunismului şi viaţa cotidiană în comunism. Ultimul său volum lansat este intitulat „Munca Patriotică. Radiografia unui ideal falsificat" (Bucureşti Eikon, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015). Îi mulţumesc aşadar că este parte a dialogului de astăzi, în cadrul rubricii „Crochiuri istorice".

În studiile mele am pus un accent pe crearea „omului nou" în contextul propagandei, al literaturii şi al istoriei. Dumneavoastră aprofundaţi o altă faţetă interesantă a acestui monstruos construct şi anume munca fizică şi educaţia prin muncă şi pentru muncă. Dat fiind că este un subiect inedit în câmpul istoriografiei româneşti, ce v-a determinat să îl alegeţi şi mai ales, de la ce a pornit cercetarea?
Nu sunt de acord că Omul Nou a fost un monstru! Credeţi că îi putem numi aşa pe părinţii noştri, pe profesorii care ne-au predat atâţia ani la şcoală, pe medicii care ne tratează sau pe şoferii de transport în comun care ne duc la muncă în fiecare zi? Ei sigur nu sunt monştri, deşi sunt Oameni Noi, creaţi cu nişte instrumente monstruoase! Munca Patriotică a fost un astfel de instrument care a creat nu doar un Om Nou, ci a deschis o rană adâncă în conştiinţa naţională. Am avut privilegiu să încep această cercetare în urma unei discuţii banale despre viaţa cotidiană în comunism cu doamna Profesoară Mihaela Miroiu şi un foarte bun prieten, Mirel Bănică. Din vorbă-n-vorbă, am ajuns la această Muncă Patriotică. Atunci ne-am dat seama că fiecare ştiam lucruri diferite despre această practică. Fiecare îşi amintea altceva şi interpreta evenimentele într-o altă cheie. Era vorba despre o nostalgie împletită cu o stare de lehamite, despre amintiri plăcute care se intersectau (în acelaşi timp şi la aceeaşi persoană) cu cele mai urâte poveşti de viaţă, era vorba despre dragoste şi ură în acelaşi timp. Era un film horror povestit ca cel mai frumos film romantic. Era vorba despre viaţa de zi cu zi. Astfel de practici contradictorii dau savoarea unei astfel de cercetări. În astfel de momente îţi pui următoarele întrebări: Ce a însemnat această muncă?? Cum, când, de ce şi cine a impus această practică? Care mai sunt consecinţele ei astăzi? ... după trei ani de zile, în care mi-am făcut cercetarea foarte serios am reuşit să pun şi mai multe întrebări, iar fiecare cititor îmi transmite alte şi alte explicaţii şi amintiri. Cert este că datorită unor oameni frumoşi, mi-am ales o temă extrem de frumoasă şi ofertantă.